Întâmplarea (dar o întâmplare providenţială, pentru că - aşa am învăţat de la dascălul meu de antropologie culturală, profesorul Mihai Pop - nimic nu e întâmplător în "buna rânduială" a lumii oamenilor şi lucrurilor) face ca, tocmai când pregăteam publicarea în volum a celor 90 de texte găzduite cu generozitate, între anii 2008 - 2011, de "Curierul de Râmnic", domnul Silviu Popescu, fondatorul şi managerul ziarului, să-mi adreseze invitaţia de a relua serialul publicistic "Contemporanii mei" în paginile noii sale reviste. Îi dau curs cu mare bucurie, pentru că îmi oferă şansa de a-mi continua "discursul despre comunicare, comuniune şi cuminecare", izvorât din credinţa că sunt ceea ce sunt graţie contemporanilor mei…

Reiau acest "spectacol" al formării şi devenirii mele tot cu un "personaj" emblematic al Râmnicului adolescenţei mele studioase de la finele anilor '50. Primul protagonist a fost profesorul Constantin Gibescu, "dascălul de ideal". Semnez, în continuare, această "definiţie", chiar dacă, după apariţia textului respectiv şi, apoi, a cărţii pe care am dedicat-o memoriei şi moştenirii literare a Profesorului (Constantin Gibescu, Discurs despre ideal, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Fântâna lui Manole, 2009), un istoric-procuror m-a "pus sub acuzare" pentru că am ignorat şi, mai grav, am ascuns un anumit "adevăr" din biografia Profesorului. Semnez şi azi acea sintagmă, cu convingerea că fiecare autor este dator (şi liber!) să dea seamă, la "judecata de apoi" a istoriei culturale, numai de modul în care şi-a îndeplinit misiunea asumată. Şi misiunea mea a fost, în cazul respectiv, nu să scriu o biografie, ci să conturez profilul unui dascăl. O misiune similară îmi asum şi în acest text.

Roma, 1931. Stazione termini (Gara centrală). Pe peron, Claudiu Isopescu, fost elev al lui Nicolae Iorga, acum profesor la Universitatea romană, secondat de un tânăr intelectual bucovinean, absolvent al Universităţii din Cernăuţi, îl aşteaptă pe marele istoric, care vine în capitala Italiei pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa conferit de Universitatea din Roma.

Aşteptând să sosească trenul, bucovineanul îi explică prietenului rostul prezenţei sale la Roma:

• După licenţă, mi s-a oferit posibilitatea să-mi completez studiile în străinătate. Mi s-a propus Paris sau Roma. Am optat pentru Italia, pentru că, de aici, mi-e mai uşor să mă duc la românii din Peninsula Istria, ca să le studiez dialectul…

Dar, iată, soseşte trenul. Marele istoric, însoţit de Doamna Catinca, îşi face apariţia în uşa vagonului şi coboară din tren, cu barba fluturând şi cu nelipsita-i umbrelă. Isopescu îl întâmpină şi  îşi prezintă prietenul: domnul Traian Cantemir!

• Nu te tragi direct din Dimitrie Cantemir, cum poate cred, ci din rudele lui apropiate, remarcă Iorga.

• Nu-i rău nici aşa! i-am răspuns râzând.

• Nu-i rău! mi-a repetat afirmaţia.

Nicolae Iorga se afla în apogeul carierei sale (era, în acelaşi an, şi prim-ministru al României), iar Traian Cantemir avea doar 24 de ani şi era abia la început de drum…

Iată un episod din biografia lui Traian Cantemir (pe care-l relatez din propria sa mărturie, datată 1989 şi publicată în vol. Nicolae Iorga, aşa cum l-au cunoscut, ediţie de Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Edit. Cuget Românesc, Bârda, 2019), aparent minor (deşi o întâlnire cu marele savant era un eveniment excepţional), dar semnificativ pentru polivalenţa creatoare a viitorului cărturar, din spiţa marilor spirite luminate, enciclopedice, ale românităţii. Dacă urgia războiului şi pribegia / vitregia postbelică n-ar fi frânt brutal cariera universitară a tânărului bucovinean (avea, în 1944, 37 de ani!), Traian Cantemir şi-ar fi împlinit personalitatea la parametrii multiplelor sale înzestrări şi preocupări creatoare: filologie, lingvistică, dialectologie; istorie şi critică literară; folcloristică; pedagogie şi metodica predării limbii române; beletristică; publicistică - toate contopite şi potenţate în personalitatea armonioasă a Profesorului. O personalitate carismatică şi prodigioasă, pe care cel mai devotat dintre discipolii săi vâlceni, profesorul Nicolae Ciurea-Genuneni, coordonatorul unui proiect editorial de excepţie (volumul Traian Cantemir - un portret în filigran de suflet, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Almarom, 2011), o aşază sub semnul dârei de lumină, pornind de la crezul şi idealul Profesorului însuşi: "Să ne străduim să ardem pentru ceva, pentru o idee, pentru un ideal, pentru orice. Să fim, cu alte cuvinte, o scânteie, oricât de mică, pentru că o scânteie în mişcare e o rază, şi ce lucru mai important poate face un om, decât să aducă lumină în el şi în jurul lui."

*Şi profesorul Traian Cantemir - protagonistul textului care deschide noul serial publicistic - mi-a fost, într-un anume fel, dascăl, deşi, formal vorbind, nu i-am fost elev. L-am cunoscut încă din anii de liceu: având-o drept diriginte pe doamna Tatiana, iar eu fiind "şeful clasei", prezenţa mea, ocazională, în casa familiei Cantemir era motivată. Dar până la plecarea Profesorului din Râmnic, relaţiile noastre au fost (ca să mă exprim în stilul Domniei Sale) strict protocolare. Cultivarea lor în plan cultural s-a coagulat la finele anilor '60 (când eu, reîntors la Râmnic de la studii, am primit anumite "însărcinări pe linie culturală" în reînfiinţatul judeţ Vâlcea, după reforma administrativă din 1968), transformându-se treptat într-o colaborare consistentă şi productivă. În misiunea pe care mi-o asumasem (împreună cu redutabilul meu coechipier, Ioan St. Lazăr), în acea promiţătoare (şi vremelnică!) primăvară a renaşterii culturale a Vâlcii, l-am tratat pe prestigiosul cărturar bucovinean, obligat de convulsiile istoriei noastre din anii '40, să pribegească în Oltenia, drept ceea ce devenise în cele două decenii trăite în "noua sa patrie" - un "clasic" al culturii vâlcene, aureolat, mai ales, de ctitorirea, împreună cu confratele vâlcean, Ion I. Alexandrescu, a Cenaclului "I. L. Caragiale" (ulterior "Anton Pann"), care avea să devină, peste zeci de ani, sub conducerea scriitorului Doru Moţoc, discipol al Profesorului, nucleul unei societăţi literare, cu şanse de a deveni, la mijlocul anilor '80, dezirabila filială vâlceană a Uniunii Scriitorilor din România. Un vis al generaţiei mele, nici astăzi împlinit…

Recunoscându-i această calitate, l-am solicitat pe (atunci) universitarul din Bacău să participe la o simbolică "masă rotundă" cu "veteranii" mişcării artistice şi folclorice din Vâlcea, pe care am lansat-o în vara anului 1968, în vederea fundamentării unei "strategii pe termen lung", cum am zice astăzi, pentru dezvoltarea etnoculturală a Vâlcii.

O întrebare exprima una din ambiţiile noastre cvasi-utopice: posibilitatea apariţiei unei reviste de etnografie şi folclor. Profesorul ne-a temperat, cu luciditate, elanul tineresc: "Nu văd posibilitatea editării unei reviste de etnografie şi folclor la Vâlcea", argumentând: "Vâlcea nu dispune de oameni de specialitate şi nici de oameni care să persevereze în munca aceasta.", dar încurajându-ne: "Totuşi, la Vâlcea se pot realiza câteva colecţii valoroase care să fie publicate anual, semestrial, cum se va putea" - sugestie programatică urmată de noi (cât şi cum s-a putut în contextul cunoscut), în deceniile următoare, sub egida Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor Vâlceni, printre ai cărei membri marcanţi s-a aflat şi Profesorul.

Cât priveşte preconizata revistă de profil, ea a devenit realitate (dar fără durată!), prin grija şi strădania aceluiaşi camarad de idei şi iniţiative culturale, Ioan St. Lazăr, abia la începutul anilor '90, prin noua serie, vâlceană, a revistei "Izvoraşul", apărută cu acordul şi spre marea bucurie a fondatorului şi artizanului ei, Gheorghe N. Dumitrescu - Bistriţa, care aştepta acest "miracol" de o jumătate de veac! O altă întrebare viza o posibilă colaborare editorială. Profesorul mi-a răspuns profesionist şi pragmatic: "Posed material folcloric vâlcean suficient pentru o culegere de cântece. Vi-l voi putea pune la dispoziţie imediat ce bunele dumneavoastră intenţii se vor concretiza într-un contract pe care să-l onoraţi la termen." Cu precizarea că semnatarul acestei pagini nu avea habar, atunci, de managementul contractelor editoriale, ţin să-mi exprim, acum şi aici, fericirea că, fie şi după un deceniu (întârziere explicabilă în condiţiile vremii), "bunele noastre intenţii" s-au concretizat şi colecţia de folclor a lui Traian Cantemir a văzut lumina tiparului. 

Încurajat de dialogul public evocat, l-am invitat pe literatul şi folcloristul Traian Cantemir la câteva dintre programele noastre din anii '70, prin care încercam să definim şi să promovăm identitatea şi personalitatea culturală a Vâlcii:  Sărbătoarea folclorică "Învârtita Dorului" (ediţia a II-a, Vaideeni, 1970), unde Traian Cantemir a participat la colocviul pe teme de păstorit, în compania unor confraţi de vocaţie şi generaţie: etnologul Mihai Pop şi scriitorul Dragoş Vrânceanu - toţi trei născuţi în 1907(!) şi toţi trei, deşi numai unul fiind vâlcean de obârşie, mentori şi promotori recunoscuţi ai lumii culturale vâlcene din cea de a doua jumătate a secolului XX; Festivalul creaţiei originale "Vâlcea Artistică" (prima ediţie, Râmnicu-Vâlcea, 1975), la care Traian Cantemir l-a secondat pe Dragoş Vrânceanu în festivitatea de decernare a premiilor primului concurs de creaţie literar-artistică.

Aceste prezenţe ale universitarului băcăuan în viaţa culturală a Vâlcii au "prefaţat" colaborarea noastră editorială, materializată prin apariţia volumului Folclor literar vâlcean. Antologie şi studiu introductiv de Traian  Cantemir (Rm. Vâlcea, 1979), lucrare care reprezintă cea mai semnificativă contribuţie a lui Traian Cantemir la dezvoltarea folcloristicii vâlcene. Publicarea cărţii la finele anilor '70, în contextul înăspririi constrângerilor "planului" editorial şi al rigorilor cenzurii ideologice, a fost posibilă pentru că Profesorul se bucura, chiar şi după 15 ani de la plecarea din Râmnic, de respect în mediile culturale locale, reprezentate atunci, "la vârful ierarhiei", de profesorul Vasile Roman, care avea cultul marilor înaintaşi. Dincolo de actul editorial propriu-zis, apariţia volumului a fost un gest cu valoare morală, semnificând gratitudinea pe care vâlcenii o datorau unui dascăl exemplar. O mărturie elocventă a preţuirii pe care generaţiile mai noi o acordau cărturarului, în mod expres folcloristului, o constituie includerea lui Traian Cantemir în prima antologie de folclor editată după 1968, în climatul relativei liberalizări a regimului comunist de la mijlocul anilor '60. În această temerară şi generoasă carte de recuperare şi valorizare a moştenirii noastre folcloristice, purtând (deloc surprinzător prin raportare la contextul politic evocat) girul tânărului, curajosului şi ambiţiosului lider politic în devenire, Constantin Dinculescu, şi realizată, în principal, de acelaşi inimos discipol al Profesorului, folcloristul Nicoale Ciurea -Genuneni (Comori. Culegere de folclor editată cu concursul Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni, Râmnicu-Vâlcea, 1969), Traian Cantemir apare, în setul de ilustraţii din final, printre cei mai prestigioşi şi mai productivi exponenţi ai mişcării folcloristice din Oltenia şi din Vâlcea: Teodor Bălăşel, Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa, Constantin Popian, Gheorghe Bobei, I. I. Alexandreescu, Marin Brînaru, Vartolomei Todeci şi alţii, imaginea sa (reprodusă şi în pagina de faţă) fiind însoţită de o explicaşie elocventă: Traian Cantemir, dascălul vâlcean "care a sădit în inimile multor promoţii de elevi, dragostea şi respectul pentru nestematele folclorice ale neamului". Iar studiul introductiv, semnat de Constantin Apostol, argumentează şi dezvoltă această apreciere: "O contribuţie însemnată la dezvoltarea folcloristicii vâlcene a adus-o profesorul Traian Cantemir. Timp de aproape două decenii de apostolat în oraşul Râmnicu-Vâlcea, acest om de o vastă cultură şi o mare sensibilitate artistică a cules şi cercetat creaţia populară şi lexicul local cu multă râvnă şi pasiune, publicând o serie de lucrări preţioase în acest domeniu. Dar el nu s-a rezumat numai la atât. Ca pedagog, a ştiut să aprindă în sufletele multor generaţii de elevi flacăra pasiunii pentru culegerea nesecatului izvor de frumuseţe şi înţelepciune populară."

Colaborarea cu polivalerntul şi prestigiosul intelectual, în editarea antologiei sale de folclor vâlcean, a constituit o experienţă semnificativă în procesul de împlinire a maturităţii mele profesionale pe multiple planuri: mai întâi, prin exerciţiul de rigoare ştiinţifică, pe care cercetătorul îl stăpânea ca urmare a unui îndelungat şi aprofundat travaliu asupra textului, de la coerenţa logică şi până la acurateţea stilistică; apoi, prin dialogul, generos şi fructuos, cu un cărturar de statură, dar nu şi de morgă academică; în fine, prin modul elevat şi cordial în care s-a derulat conlucrarea noastră, pe întreaga durată a procesului editorial, incluzând întâlniri la Râmnicu-Vâlcea şi la Iaşi, unde m-am deplasat pentru corectura finală (lucrarea fiind tipărită în capitala Moldovei, unde Profesorul a trăit în ultima parte a vieţii). Am cunoscut, astfel, un cărturar de elită şi un unicat uman, care aparţinea, prin concept, etos şi stil, clasicităţii noastre culturale, părând poate, de "modă veche", prin cultul pentru raţiune, ordine şi măsură, chiar prin protocolarul salut cotidian, dar dovedindu-se un spirit modern prin propensiunea pentru dinamica fenomenelor, receptivitatea la noutate şi deschiderea către expresivitate. O clasicitate în stil, îngemănată cu o modernitate în spirit  -  aşa l-am perceput eu pe profesorul Traian Cantemir. Dascăl de spirit şi de stil! Am fost onorat de faptul că, în 1984, s-a aflat printre referenţii tezei mele de doctorat, susţinută la Universitatea din Bucureşti.                                                           Gheorghe  DEACONU